DusRece

Replici.

dusrece — Tue, 18 Aug 2009 13:04:08 +0000

Mi-am propus sa Te cunosc in toata maretia si desavarsirea Ta. Nu am reusit insa. Carnea si trupul meu trageau fiinta mea in alta directie. Si ma gaseam mereu inaintea Ta, cu aceleasi scuze, deja prea bine invatate. Gura mea le rostea usor, inima mea insa, nu le simtea. Realizasem cat de necunoscut mi-ai devenit…iar aceste cuvinte fabricate de mintea mea mi-erau prea la indemana. Acceptasem aceasta departare de Tine mult prea usor, fara sa lupt, fara sa imi doresc mai mult…si azi descopeream ca tot ce ma inconjoara nu se compara cu Tine, ca tot ceea ce credeam ca e important isi pierde rostul in prezenta Ta…azi, ma pierdeam si eu….in Tine…Stiam ca esti aici, cu mine dar ceva ma oprea sa vin mai aproape sa Iti vorbesc. Nu stiu daca erau sentimentele mele, nu stiu daca era frica sau indiferenta care imi dictau orice miscare, cel putin atunci cand era vorba de Tine. Mi-as dori acum sa privesti adanc in sufletul meu, sa simti tot ce simt eu, sa vezi tot ce ascund eu, sa ma vezi asa cum sunt…asa cum Tu m-ai creat…sa vezi omul ce voi deveni. Mi-as dori acum sa pot tacea…sa regasesc echilibru in linistea pe care doar Tu mi-o oferi si sa ma pot bucura de ea; sa pot sa Iti stiu dorintele si planurile si sa le urmez cu tot ce sunt, fara sa dau inapoi… Mi-as dori sa pot fi ca Tine. Si e un drum atat de lung, si nu ma simt capabil de lupta. Dar poate tocmai aceasta e frumusetea Ta pe care mi-o dovedesti zilnic, si anume, ca lupta Iti apartine Tie mereu, iar eu sunt doar cel ce se bucura de victorie. Ce ciudat…sa iubesti fara sa trebuiasca sa faci ceva pentru aceasta dragoste, fara sa o meriti…cum poate fi iubirea Ta atat de neconditionata? Cum poate privirea Ta sa ma patrunda si sa ma inteleaga in acelasi timp? Astazi stiu ca pornim pe un alt drum…si de data aceasta, mergem Impreuna. Ceva se schimba in mine si simt cum ma cuprinde pe de-a-ntregul. Si imi doresc, si sper sa pot pastra acest sentiment viu in mine si sa Ti-l ofer…pentru totdeauna. Imi doresc sa pasim impreuna spre o noua lume in care viata mea sa Iti apartina, iar eu sa Iti fiu multumitor pentru ce sunt. Imi doresc sa pot fi cu Tine…

Templu.

dusrece — Tue, 14 Jul 2009 09:37:22 +0000

Te caut. Inima mea vrea sa Iti vorbeasca. Sunt lucruri ce nu pot fi rostite oricum. Incerc sa Iti vorbesc prin fiinta mea, prin ganduri si gesturi. Dar nu e de ajuns. Ceea ce vreau sa Iti spun depaseste cu mult lumea aceasta. E pustiu. Si in mijlocul intunericului, zambetul meu incepe sa lumineze viata. Te privesc in lumina si raman cuprins de un sentiment inexplicabil. Ceva in mine se termina azi, ceva incepe sa se desprinda treptat. Nu pot numi ce simt. Nu pot controla ce simt…si nici nu imi doresc sa fac asta. Ceva nou se cladeste inauntrul meu. Stiu asta…simt asta…si pot doar sa Iti spun ca nu am crezut ca va mai fi o cale de iesire. Fara sa vreau, am renuntat sa mai cred in Tine si in libertatea ce aveai sa mi-o oferi. Viata mea ridica semne de intrebare la fiecare drum parcurs. Dar ai fost acolo. Nu stiu cum, nu stiu ce ai facut, dar Tu m-ai condus prin acest pustiu. Am crezut ca m-ai parasit si ca m-ai lasat singur. In durerea mea, Ti-am intors spatele crezand ca nu ma meriti ca sa realizez ceva mai dureros: eu nu Te merit. Si nu Te voi merita niciodata. Mi-ai facut semn, dupa mult timp sa ma apropiu. Pasii pana la Tine mi s-au parut, de departe cei mai lungi pe care ii facusem vreodata. Ajuns in fata Ta, nu stiam ce sa spun. Totul capata sens acum si orice obstacol intampinat si trecut isi avusese rostul lui. A meritat sa trec prin orice ca sa Te mai pot intalni macar o data. Chiar si in lipsa cuvintelor, prezenta Ta imi era mai mult decat de-ajuns. Nu am stiut la ce sa ma astept din partea Ta. Eram un dezastru iar interiorul meu adapostea un haos total. Mi-am ridicat privirea si cand Ti-am intalnit ochii, am simtit o strapungere adanca in mine. Dupa atatea incercari esuate de a-Ti vorbi, astazi comunicai direct sufletului meu tot ceea ce simti pentru mine. Si nu puteam explica ce se intampla. Lacrimile alunecau usor peste fata mea si nu puteam opri nimic din ce se intampla. Singurul lucru de care am reusit sa fiu in stare a fost sa Te imbratisez…si sa decid sa raman aici, cu Tine. Tu esti Cel care ma cunoaste cu adevarat. Si acesta e locul in care vreau sa fiu…locul in care dragostea Ta ramane vesnic…iar eu ma simt etern.

Fugar.

dusrece — Tue, 30 Jun 2009 19:34:26 +0000

Am deschis ochii sa vad ca totul e la fel. Nimic nu se schimbase…Ramasesem in acelasi loc, cu aceleasi vise si idei, aceeasi inima pierduta. Am incercat sa imi privesc chipul si nu am reusit…mi-eram acelasi dusman, prea cunoscut, prea pregatit de distrugere…Nu inteleg unde s-a rupt ceva in mine de mi-am pierdut sentimentul dragostei si al increderii…nu pricep ce am primit in schimbul lor, insa stiu ce am facut sa ajung aici. Si stiu ca azi nu mai conteaza cat de rau imi pare. Te-am vandut, si asemeni lui Iuda, simt ca totul se prabuseste. Oriunde ma intorc, Te vad…si mi-e rusine de ceea ce am ajuns. Stiu ca nu e acesta sfarsitul, dar asta nu ma ajuta cu nimic. Mi-as fi dorit sa stiu unde sunt, ce mai caut in locul acesta, pentru ce lupt…cine sunt, de fapt… Incerc sa imi amintesc cine am fost odata insa totul e atat de indepartat. Parca mi-am sters cu buretele orice amintire legata de trecut si privesc inauntrul meu si ma cuprinde teama….e asa pustiu sufletul meu, lipsit de viata si orice vointa… Am spus odata ca Iti daruiesc totul…si Ti-am dat doar o parte…Cate nu Ti-am promis, cate nu Ti-am spus…intrebarea care ma macina acum e… cat am facut din tot ceea ce ai auzit? Ce usor a fost sa arunc vorbe goale spre Tine, sa ma las dus de entuziasmul de moment si sa rostesc cuvinte lipsite de sens…Poate atunci a inceput totul…poate atunci am inceput sa ma pierd si sa renunt…poate ca nu am stiut cum sa Iti spun ca nu mai pot lupta impotriva mea…e cea mai grea lupta… Nu am fost niciodata bun in a gasi scuze sau a minti…de cele mai multe ori, nu am putut ascunde durerea din mine. Mi-am considerat viata mereu un dar fiindca tot ce eram nu tinea de mine…astazi insa, nu stiu ce sa mai cred…pot crede doar ceea ce vad cu ochii mei…asta e realitatea mea. Si in momentul de fata, lipsa Ta e prea evidenta. Recunosc, nu Te-am cautat…nu stiu ce mai vreau…sunt zile in care gandurile mele sunt patrunse de Tine….apoi, sunt zile cand totul inceteaza sa mai aiba vreo importanta…si nu ma pot decide de partea cui sa fiu… Ti-am scris cu gandul ca voi gasi o raza de speranta in a-mi elibera fiinta…m-am inselat…totul se termina….si incepe…acum.

cat putem negocia din viata?

dusrece — Fri, 12 Jun 2009 05:01:14 +0000

daca ar exista o lume in care totul sa fie negociabil, tot ce rau sa poate sa fie si bun, tot ce e vinovat sa poata sa fie iertat, tot ce e negru sa fie si alb iar tot ce e noapte sa devina si alb. Daca ar exista o lume in care arta sa nu vanda ci sa placa ochilor si oamenii dintr-un sentiment interior, dintr-o emotie sufleteasca sa plateasca artistul care le-a colorat emotia. Daca lumea ar gasi in arta un mijloc de a negocia raul si binele. atunci cum ar fi daca….?
Daca nu ar mai exista adevar si minciuna, pana unde am alege sa ne traim viata?
Cred ca fiecare dintre noi are o putere de a negocia cu destinul, sau mai degraba sa lupte impotriva celor care le zic sa se opreasca si sa isi lase armele. Cred ca fiecare dintre noi suntem luptatori si invingatori. Pentru ca sa devii un invingator prima oara trebuie sa fii un luptator. Dar oare putem negocia si arta de a lupta in viata?
Suntem putini confuzi in ceea ce ne dorim si in ceea ce cautam cu adevarat, ne place sa traim in minciuni si ne place sa fim adorati, ne place sa fim Dumnezeu pentru o zi, sau sa chicotim putin cu pacatul. Ne place sa fim negustori de vise. Insa ne place sa fim _______ fara sa ne deschidem ochii si sa vedem cine suntem cu adevarat. Un student, un profesor, un preot, un sofer, un antreprenor, un vanzator, un asociat, un______________ care isi cauta pana la sfarsitul vietii sensul.

Hmmm….ma distreaza ca uneori am ganduri care nici nu stiu de ce le scriu, sau le impartasesc cu voi, e straniu cum altii isi lasa asa de usor gandurile, visele, dezamagirile, asteptarile, emotiile pe o pagina de internet ca apoi toata lumea sa il/o citeasca si sa il/o caracterizeze/critice/catalogheze pentru ceea ce e el.

si pana la urma cat putem negocia din viata?

Cantec

dusrece — Sat, 28 Mar 2009 19:41:13 +0000

Poţi să spui că ai cunoscut cu adevărat fericirea, că ai simţit-o cum pătrunde în fiinţă şi atacă fiecare parte din tine? Am intrat într-o lume aparent frumoasă, unde gândurile îşi găseau repede loc în mintea mea. Mi-am creat idei şi idealuri care măsurau tot ce mă-nconjura. Am descoperit, într-un târziu, că lucrurile par să fie mult mai mult decât se arată. Şi tocmai în acest punct, durerea a căpătat dimensiuni impresionante. A atacat o singură parte din mine, ceea ce s-a dovedit a fi de ajuns ca să strice echilibrul obţinut cu destul efort. Căderea a fost puternică şi cu greu mascată. Zâmbetul meu schiţa minciună. Ochii mei tulburi ascundeau paradoxuri imense. Mintea, pustiită, îşi căuta salvarea.

Am pierdut cândva sentimente. Am pierdut oameni. Am rupt legăturile ce mă ţineau în trecut. Am crezut că dacă las totul în urmă voi avea parte de un prezent inocent. Ce amăgire . Capcană fatală. M-am lăsat să mor într-o beznă totală, încercând să alerg spre necunoscut. E tot ce am ştiut face atunci. Naiv, am crezut că aceasta mi-e salvarea. Paşii mei nu mai lăsau urme. Era ca şi cum nu mai existam. Ştiam că ceva lipseşte. Puteai fi Tu oare? Nu-Ţi cunoşteam numele, dar Îţi ştiam prezenţa. Nu ştiam cum să Te chem, dar Îţi auzeam mereu paşii şi glasul. M-am oprit să mă gândesc pentru o clipă la Tine. Cine eşti? De ce golul din mine creşte când Tu nu eşti aici? Nu te cunosc, şi totuşi, fără Tine, nu am nici un rost. Tăcere. Nici gândurile mele nu mai făceau zgomot.

Mi-am verificat pulsul. Totul părea în regulă…până când ai ajuns Tu. M-ai privit cu atâta căldură. Ai început să îmi vorbeşti şi ceva în mine începea să se schimbe. Am vrut să Te rog să Te opreşti dar mă simţeam atât de slab în faţa Ta. Îmi rosteai lucruri ce îmi păreau străine, cuvinte ce mergeau dincolo de înţelegerea mea. Nu ştiam ce-mi faci, dar era bine. Am închis ochii să mă pot lăsa condus de vocea Ta in locul in care umbre nu vor fi. M-am simţit purtat pe aripi spre o lume incertă, departe de tot ce îmi era cunoscut. Şi, pentru prima dată, ştiam că nu mai sunt la fel. Feţele erau aceleaşi, însă ochii mei le priveau diferit. Cuvintele mele aveau conţinut iar simţurile mele erau vii după atâta răceală. Te-am căutat în jur şi nu Te-am găsit. Ştiam că eşti aproape. Ce sentiment ciudat. Nu mai simţisem asta niciodată.

Am privit înăuntrul meu şi Te-am găsit acolo, parte din mine. Am ştiut atunci că nimic ce ajunsesem nu îmi aparţine. Schimbarea erai Tu iar eu aveam să port însemnele măreţiei Tale.

Totul si nimic.

dusrece — Fri, 20 Mar 2009 20:14:39 +0000

Vreau sa scriu despre viata, despre sentimente, despre mine…Vreau sa pot pastra in intregime fiecare clipa, sa o ascund adanc in suflet si sa o port pretutideni cu mine. Vreau sa fiu eu insumi si sa nu compromit valorile castigate cu atata efort, comori nepretuite…Vreau sa pot fi in stare sa imi soptesc zilnic dragostea ce mi-o porti….vreau sa imi simt bataile inimii cum accelereaza cand Iti rostesc Numele…si cum buzele mele se rasfrang intr-un zambet cald si sincer. Vreau sa urmez drumul pe care l-am ales, in clipa cand Te-am cunoscut. Vreau sa plang nevrednicia mea si sa Iti daruiesc fiecare parte din mine…Vreau sa fii singurul care priveste inauntrul meu si descopera intuneric, pustiu, simplitate…sa fii Tu cel care ma defineste. Asta vreau. Vreau o viata in care sa imi pot striga libertatea si scopul…Vreau ganduri care sa imi lumineze mintea si sa imi vindece ranile. Vreau o inima sensibila care sa Iti simta atingerea si care sa Iti auda glasul. Ochii mei zaresc maretia cu care Te inconjori. Si raman o carte deschisa pentru Tine. Asa am fost mereu. Vreau sa pot fi dorinta cea mai puternica din Tine…cuvantul Tau inca nerostit….reflectia sentimentelor ce se adapostesc tainic in Tine. Vreau sa pot opri timpul si sa Te am alaturi in orice moment. Vreau sa imi gasesc rostul intr-o lume atat de nesigura si pierduta. Vreau sa pot fi raspunsul la fiecare intrebare ce se naste in simtamintele mele… Vreau sa descriu lumina ce m-a cuprins…vreau sa Iti dau totul…si sa raman cu nimic. Vreau sa simt ca Iti apartin in totalitate. Vreau sa nu ma las prada fricii de a Te pierde, continuand sa cred in ceea ce sunt si am ajuns sa fiu.

Vreau sa fiu eu insumi….si asta sa fie de ajuns.

Elibereaza viata

dusrece — Wed, 03 Dec 2008 08:49:01 +0000

Zilele devin doar umerase pe care ne agatam viata. Timp taiat marunt si aruncat in nesfarsite sertare, bine numerotate. Am devenit prizonieri ai exactitatii, preciziei, planificarii si am eliberat visul liber, pasul spontan, zambetele naturale, timpul manual. Au disparut din terenul nostru. Am vrut sa cumparam jucatori straini. Si odata cu ei am ajuns straini de viata..

Sa ma urc intr-un autobuz vechi, fara bilet, fara sa intreb a cata statie cobor, fara sa cer un loc jos. Cu geamurile deschise, un prieten alaturi, sa-mi deschid ochii, sa privesc dincolo de sticla murdara a geamului ce poate sta sa cada, sa ma bucur ca s-au inecat blocurile si ca pot vedea intreg cerul.

[...] Un camp infinit, apar case ale oamenilor prieteni cu natura.
3,4 sau 30 km departare de cimitirul vietilor netraite – orasul meu.
Fara apa cumparata din ‘minunatul magazin’. Fantana ne primeste opsitaliera.
Lasi in urma jucatorii straini si iesi din gratiile parerilor celorlalti. Fara lanturi.
Te intrebi cum se face si te apuci… scoti apa cu galeata. Apa rece, mai rece ca la magazinul din coltul blocului. Doua sticle care s-au saturat de eterna lor intrebuintare implora sa le dai o noua utilitate.

Si asa torni o sticla intreaga pe tovarasul tau de drum. Prefacut indignat la inceput, ia galeata si te racoreste cum n-ar fi reusit nici aparatul de aer conditionat din aparatamentul tau inghesuit. E destul de rece ca sa simti ca acum traiesti sub un cer cald, fara servici, fara intalniri importante, fara frica de punctualitate, fara haine elegante si fara un pc mai mort decat viata ta.

Dupa o astfel de bataie cu apa, multumesc cerului pentru o fantana in loc de un butic. Ma amuz de hainele ude si imi eliberez infatisarea din tipare… Ma descalt si merg suficient de mult pe marginea soselei astfel incat sa ramana pe picioarele mele destul praf al drumului pe care invie viata.

si da… las cadou ceasul meu de firma unui cersetor care poate stie mai bine ca mine sa pretuiasca timpul!

Cat de departe ca sa fii destul de aproape?

dusrece — Sun, 19 Oct 2008 21:50:35 +0000

Cat de departe ca sa fii destul de aproape?

Erau vreamuri cand cadeam in genunchi si vroiam sa fiu nimicit de pe fata pamantului pentru ce fel de persoana sunt. Vroiam sa nu mai exist pentru ca toate promisiunile pe care le-am facut au fost incalcate. Vroiam sa nu mai imi vad prietenii care ma iubeau, vroiam pur si simplu sa mor…de ce? Pentru ca promiteam ca ma voi schimba, promiteam ca voi fi mai bun, DAR….erau promisiuni desarte.

Cand simteam ca totul imi era bine si frumos, cand in jurul meu curgeau binecuvantarile si eu doar trebuia sa le prind uitam tot timpul cel mai important lucru…SA-I MULTUMESC!

Ajungeam sa fiu coplesit de tot ce era asa de frumos si bun in jurul meu incat uitam esentialul…uitam sa ma aprofundez intr-o dragoste pura si fara greseli…uitam sa imi intorc fata catre Cel care ma binecuvanta in fiecare zi…uitam sa ii multumesc! Ma indepartam de El in fiecare zi…pana vedeam ca binecuvantarile se opreau…pana vedeam ca nu mai era frumos in jurul meu…si atunci ma opream si imi dadeam seama cat de departe sunt de El…ce mult L-am neglijat…cat de mizerabil sunt!

Dar de fiecare data cand ma intorceam acasa…El era la poarta si ma astepta…de fiecare data cand plangeam era langa mine si imi stergea lacrimile…de fiecare data, niciodata nu am fost singur!

De cate ori trebuie sa ma indepartez de El incat sa imi dau seama ca trebuie sa fiu si mai aproape de El? De cate ori trebuie sa imi dau seama ca sunt mizerabil ca sa pot sa fiu curat? De cate ori trebuie sa uit ca sa imi aduc aminte?

P.S.: Acest post te rog citeste-l la persoana intai si analizeaza-ti situatia in care te afli acuma!

Viziunea de care ai nevoie!

dusrece — Fri, 17 Oct 2008 21:23:46 +0000

Nu pot sa cred ca exista atatia tineri cu potential si se multumesc cu putin. Vad in jurul meu tineri cu o energie de nedescris, creativitate fara limite, putere de convingere de invidiat, insa ei ajung sa se multumeasca cu putinul pe care il gasesc. Pe acestia ii numesc “tineri fara viziune”. Cand ajungi intr-un loc (facultate, loc de munca, etc) te gandesti pe viitor “la ce pot sa fiu cel mai bun?…care e cel mai mare loc pe care pot sa-l detin?” si apoi te lupti sa ajungi acolo sus. De ce sa te multumesti cu putin cand poti mai mult? De unde stii la ce esti bun? Cum descoperi? Toate acestea sunt intrebari la care nu multi pot sa gaseasca un raspuns….dar exista mii de cai pentru a afla raspunsul. Incearca ceva nou. Profita de posibilitati. Cunoaste-ti limitele si forteaza-le. Nu lasa ca traditia sa te tina deoparte. Asculta sfaturi si ia-le in considerare pe cele care ti se potrivesc. Fii un om cu o viziune si profita de ocaziile pe care le primesti. Nu stii niciodata de unde iti va veni un raspuns. Priveste in interiorul tau si gandeste-te ce ai putea face cu talantul pe care il ai. Poti sa schimbi ceva in jurul tau? Poti sa ajuti pe cineva? Sau pur si simplu poti sa aduci un zambet cuiva? Fii un om cu viziune si gandeste-te la viitorul tau si a celor din jurul tau. Nu te limita. Doreste-ti tot timpul sa fii mai mult decat esti. Viseaza cu curaj.

Salveaza-te de messenger !

dusrece — Fri, 17 Oct 2008 21:22:45 +0000

Nu obisnuiesc sa traiesc in trecut sau sa spun”pe vremea mea…” dar azi ca niciodata mi-am amintit de serile in care ieseam in oras si vedeam parcurile pline de tineri, centrul orasului, McDonalds si Marco Polo in serile de vineri, sambata si duminica era plin. Erai obligat sa iesi in oras pentru ca acasa nu aveai internet, nu aveai messenger si nu aveai un cont de hi5, myspace, facebook, blog, etc.

Dar acum vremurile s-au schimbat incat asteptam mai repede sa ajungem acasa si sa stam in fata unui monitor si sa vorbim cu prietenii nostrii virtuali (de parca ai putea sa ii numesti si pe ei prieteni). Imi zicea cineva la un moment dat de acest virus messenger, ca e satula , ca nu mai vrea sa auda si mai bine iese singura in oras decat sa mai petreaca ore in sir pe mess. Mi se pare mie sau acest program de comunicare a distrus relatii, a inceput relatii dar nu le-a dus la un final placut. Din cauza lui s-au distrus iubiri “era invisibil pentru mine si eu nu l-am/ am vazut/-o asa ca m-am certat cu el/ea si i-am dat ignore si nu mai vreau sa vorbesc cu el/ea”.

Recunosc, si eu sunt un consumator al acestui program dar de multe ori prefer sa ies in oras decat sa mai petrec timpul pe mess. Messengerul OMOARA! VA ROG EU FRUMOS SA RENUNTATI LA EL! Va distruge pe voi, distruge relatii, va distruge mintea si creativitatea, va distruge sanatatea….va distruge total! Nu va dati seama ca ati ajuns sa fiti imbolnaviti de un virus de care cu greu mai puteti scapa si nu exista o zi fara sa nu aveti in minte: sign in, available, status, avatar, smile, invisibil, etc.

Propuneti-va sa nu mai petreceti asa de mult timp pe messenger, cititi o carte, sunati-va un prieten, iesiti in oras, mergeti la un film, mergeti in parc, la gradina zoologica, pe o terasa. Nu va lasati condus de messenger! Salvati-va!