Povestea Reneei-partea I

09Aug08

Pedro zis Leul se aude puternic în difuzoare, iar oraşul aşteaptă. Stă jos şi cântă, aşezată turceşte pe scaunul din dreapta, vocea-i frumoasă abia se aude. Muzica e un loc sigur, iar Pedro e preferatul ei. Îmi dau seama că ea nu va mai vedea orizontul câteva săptămâni, iar noi vom fi fără ea. Mă aplec în faţă, ştiind că cele ce urmează vor fi scrise, şi o întreb ce ar spune dacă povestirea ei ar avea un public. Zâmbeşte. “Spune-le să privească sus. Spune-le să nu uite stelele.”

Aş prefera să-i scriu un cântec, deoarece cântecele nu aşteaptă să se rezolve, şi cântecele înseamnă atât de mult pentru ea. Povestirile îşi aşteaptă sfârşitul, dar cântecele sunt suficient de curajoase şi îndrăzneţe ca să fie cântate chiar şi atunci când versurile lor se nasc din întuneric. Aceste cuvinte, la fel ca multe alte cuvinte, vor fi scrise până în miezul nopţii, între uragan şi port, întrucât ambele au salvat-o.

 

 

Renee are 19 ani. Când am cunoscut-o cocaina abia intrase în organismul ei. Nu dormise de 36 de ore şi nici nu va dormi în următoarele 24. E un amestec cunoscut de cocaină, droguri, pastile şi alcool. A fost de acord să ne întâlnim, să ne asculte şi să ne lase să ne rugăm pentru ea. O rugăm pe Renee să vină cu noi, să părăsească noaptea deznădăjduită. Spune că mâine va merge la centrul de dezintoxicare, dar acum nu se simte pregătită să o facă. E o schimbare mult prea mare. Ne rugăm şi ne despărţim, şi ne dăm seama că e foarte greu să plecăm fără ea.

Renee a cunoscut atât de multă durere; când era mică avea vise în care era bântuită, prezenţa răului era pe lângă ea încă de atunci. A simţit atingerea bărbaţilor îngrozitori si dezbrăcaţi, s-a luptat cu depresia şi dependenţa, a încercat să se sinucidă. Braţele ei păstrează urmele de la lamele de tăiat, cincizeci de cicatrici ca mărturie a rănilor pe care şi le-a indus. La şase ore după ce o întâlnesc ea se simte prinsă în capcană, două grupuri de “prieteni” îi spune lucruri opuse. Toată lumea doarme. Soarele răsare. Bea îndelung din sticla cu lichior, ia lama de pe masă şi se închide în baie. Scrijeleşte cu lama pe braţul stâng “RATATĂ.”

 

 

 

Sora medicală de la centru vede rănile câteva ore mai târziu. Centrul nu se ocupă şi de dezintoxicare, spune că Renee reprezintă un risc prea mare şi nu o primesc. Noi devenim spitalul ei, iar posibilitatea de vindecare umple camera noastră cu viaţă. Nu am vorbit despre asta şi suntem puţini oameni, dar noi vom fi biserica ei, trupul lui Cristos care o ajută în nevoi, care va scrie dragoste pe braţele ei.

 

 

 

Renee e plină de contraste, mai vie şi mai aproape de moarte decât orice alt om pe care l-am cunoscut, precum un cântec de-al lui Johnny Cash sau vreun star de cinema. Deşi are numai 19 ani e hotărâtă şi are mult umor, iar când îmi spune povestea vieţii ei, e umilă, liniştită şi amabilă, modelată de prea multă durere de care a avut parte. Stau jos, privilegiat că o pot asculta, dar în acelaşi timp sfâşiat când îmi povesteşte. Viaţa ei a fost atât de întunecată şi totuşi există  un licăr de speranţă în cuvintele ei, şi timp de mai multe seri la rând le văd pe cele mai drăguţe fete din cameră spunându-i că ea e frumoasă. Cred că Dumnezeu îi reaminteşte că e frumoasă prin aceste fete.

Nu am fost niciodată pe această cale, dar am decis că dacă vom avea parte de o o cursă de dezintoxicare de cinci zile, va fi cea mai tare din ţară. Va fi rock and roll. Începem cu lucrurile de bază; multă distracţie, prea multă cafea Starbucks şi mult prea multe ţigări.

 

Joi noaptea ea e la balcon şi îi priveşte pe cei din Band Marino, cel mai tare grup din Orlando. Sunt de-a dreptul uimitori, Band Marino fiind de fapt o mişcare deghizată în circ. Îi adoră şi zâmbeşte când i-l arăt pe omul A&R din Atlantic Europe, el venise în Londra pentru a vedea spectacolul.

Va urma…

 

 

 

Filed under: Povestea Reneei   |  Leave a Comment